AMOUR + rrrrrr = ArMOUR, ecuatie don quijote-reasca de-a dreptul si de-a stangu’-n dreptu’:
don quijote-reasca +pisiSANCHO =ecuatie quijote-reasca-vrajitoreasca:
si daca tot am ajuns la Levy-Dhurmer si a lui Sorceress, ar fi pacat sa omitem ca in aceasta ecuatie, aceasta donna quijotereasa-vrajitoreasa se lupta cu Silence si cu Medusa:
După 12 ani de activitate şi după cele 5 albume, castelul de Kumm (< tătară, nisip) se înalţă printr-un al 6-lea, departe de telescoape (Far from telescopes), pe aceeaşi plajă muzicală românească plină de vijelii şi coji de seminţe.
Auzind titlul albumului, deja plonjam în intimitatea sonoră a Red coffee-ului, lăsându-mi leneş ritmurile cardiace, ca pe A midwinternight’s Dream, să fie ecouri ale saxofonului lui Iordache. Ei, Far from telescopes mi s-a părut a plusa pe cuplul chitară-tobe cu piese preponderent alerte care ajung să obosească o ureche amorţită în aşteptarea acelui saxofon. Mi s-ar părea păcat ca pe viitor, atuul Kumm-ului să nu fie potenţat ci ascuns între corzile basului, alunecare ce ar sărăci acea cochetare cu jazz-ul pe care personal o apreciez enorm. Acest al 6-lea album păstrează însă partiturile nisipurilor mişcătoare, ondulându-se o dată prin voce difuză în stilul Muse (Pink Baloon), prin corul care finalizează Mister Superman, printr-un unplugged (Bad Day) care temperează la mijloc de album.
Beauty Queen, prin ritmurile ei duminical-ploioase, a ajuns preferata mea de pe Far from telescopes conservând la nivel melodic acea scufundare melancolică în romance-ul comatic. Nu că aş fi aderenta subiectelor de acest gen, doar că în paralel, urmărind povestea, chitara parcurge o melodioasă iniţiere spre consumarea nervului, ajungându-se la o desfăşurare de instrumente. După o repuricare a albumului, am mai remarcat: Fashion, Pink Baloon (piesă realizată în colaborare cu Rosie) şi In The Swimming Pool care se încheie beneficiind de suportul coral al copiilor din Meloritm, genul de colaborare care m-a dus cu gândul la Red Hot Chili Peppers şi a lor Under the bridge.
Kumm face parte din categoria trupelor care se inhibă atunci când compun în limba română, lucru care, zic eu, le aduce mai mult beneficii decât le strică. Astfel, versurile de pe Far from telescopes sunt integral în engleză. Pendulând între a impulsiona şi a se complace auto-ironic, mesajul rămâne unul intim, de „swimming” intravenos.
Una peste alta, mai indie-ul album Kumm pică actual, depărtându-se de abordarea iniţială cu energia unor profesionişti. Am prins lansarea albumului în Cluj alături de un public entuziast, receptiv la piesele propuse, colaborând energic într-atât încât pe durata bisurilor a fost invitat să treacă graniţa înspre scenă. Astfel, Butterflies-ul din epilog şi-a împărţit generos atât scena, cât şi microfonul, unui public-prieten creând împreună valuri de Kumm şi punând punct zgomotos lansării departe de telescoape.
Din păcate însă, zgârcitele rafturi dedicate muzicii româneşti întorc spatele trupelor care, pe nedrept, se zbat între underground şi reflectoare, albumele lor fiind pur şi simplu de negăsit. Aşadar, departe de telescoape şi la propriu, albumul Kumm va fi greu de procurat, asta în măsura în care, la nivel valoric, piaţa muzicală de la noi încă se mai complace în a flirta cu kitsch-ul.
Cinematografia ţărilor mici şi problematice s-a obişnuit să fie răsfăţată în cadrul festivalurilor europene mizând întocmai pe praful de sub preşurile politice. Regizorii români au supus şi ei anii comunismului unei game exorcizatoare vaste: drame, comedii, documentare etc. Nu e rău, a fost necesar, dar a ajuns o mărturie obositoare a lipsei de inspiraţie.
Odată trecut graniţa, un film românesc care abordează comunismul nu primeşte decât paşaportul unui documentar. O poveste surprinsă într-un context politic de interes global (aşa cum este comunismul) va atrage atenţia, în primul rând, ca sursă istorică informaţională şi mai puţin ca peliculă artistică.
După filmul său din 2006 – A fost sau n-a fost, Porumboiu se încumetă să abandoneze anii de dinainte de ’90 prin Poliţist, adjectiv, surprinzând dialectic: conştiinţă versus Constituţie, profetism versus profesionalism. Mai precis, refuzul unui detectiv (interpretat remarcabil de Dragoş Bucur) de a aresta un puşti, posesor de droguri, oprit fiind de imperative emoţional-paterne şi de intuiţia conform căreia în viitorul apropiat fumatul de haşiş se va legaliza.
Tema detectivului sensibil implicat în cazurile sale m-a dus iniţial cu gândul la good-cop-ul hollywoodian aflat sub permanenta constrângere a papucului comandantului care, bineînţeles, e un căpcăun neînduplecabil. Accentele regizoriale nu lasă însă povestea să ajungă în această tagmă. Scenele lungi dedicate traseului de spionaj al poliţistului (aşteptare, holuri, birouri, ţigări, trecători etc.) au ceva din amorţeala meditativă a filmelor lui Béla Tarr, depărtându-l astfel de superficialitatea viziunii de tip hollywood. Aş aşeza Poliţist, adj. printe peliculele care înţeapă prin scepticism, părând să dedice spaţiul acestei lentori aşteptării unei revelaţii care să soluţioneze, dar care întârzie să apară.
Dacă tot am amintit de trecătorii care colorează străzile bântuite de poliţistul nostru, nu mă pot abţine să nu remarc stângăcia figuranţilor care ori sunt prea grăbiţi (părând timoraţi în faţa camerei), ori îşi găsesc ceva de făcut exact în momentul în care eroul deschide scena. Ţin să scriu despre lucrurile acestea, aparent minore şi cârcotaşe, pentru că sunt elemente primordiale în realizarea veridicului, deci ale unui cadru ale cărui elemente ar trebui să realizeze o sincronizare perfectă, care să nu distragă atenţia publicului dinspre implicarea sa empatică.
Scenariul nu m-a câştigat pe deplin, sesizând replici fără ecou ale unor personaje care nu comunică, sau par să îşi vorbească neglijându-şi interlocutorul (dialogul dintre cei doi soţi, dialogul colegilor de serviciu). Derutante mi s-au părut şi inserţiile în dialog ale unor mixturi politico-filozofice care, fără fineţe strecurate, te bruschează dintr-o emisferă cerebrală în alta (dialogul dintre detectiv şi procuror care pleacă de la cazul “puştiului” şi ajunge până la sugestia ca statul român să se ocupe de acoperişul Bisericii Negre).
Inovatoare, în schimb, mi s-a părut apariţia Dex-ului pe post de Biblie în biroul poliţiei, detaliu care nu numai că îngroapă prejudecata celor două clase, ci dimpotrivă aduce în prim-plan absurdul ad litteram-ului.
Din titlul filmului înţelegem spre sfârşit că acel “adjectiv” postpus virgulei reprezintă de fapt o paralizie impusă de meserie, o robotizare angajată în spiritul legii. Înţelegem că “a fi poliţist” primeşte implicit limitele unui mod de a acţiona, context care creează conflictul dintre conştiinţa poliţistului aflat în faţa regulamentului cu iz “aprioric”. Porumboiu reuşeşte surprinderea autorităţilor române angoasate excesiv în faţa instalării haosului. Procurorul (Marian Ghenea) şi comandantul (Vlad Ivanov) grăbesc rezolvarea cazului aducând ca unic argument urmărirea liniară a legii actuale, nemanifestând interes în faţa unei împrospătări benefice, ci în a o aplica pentru a nu crea complicaţii, din comoditate şi lipsă de interes.
Aşa cum în gramatică hipercorectitudinea se manifestă ca eroare prin ignorarea etimologiei cuvântului şi efortul mecanic de conformare la normele limbii, Poliţist, adj. prezintă un caz de “hipercorectitudine” normativă, proces al dezumanizării în care legea nu mai serveşte nimănui ci decade într-o formă de genul law for law’s sake.
Apărut la vârsta de majorat a „societăţii libere româneşti”, dosarul UNIVERSITAS coordonat de Mircea Martin reprezintă argumentul de specificitate prin care „promoţia amânată” (cum mai sunt numiţi foştii membri Universitas) îşi revendică o părticică din spaţiul ideatic pe care generaţia optzecistă îl acaparase pe raftul istoriei literaturii române.
Concepută în primă parte ca demers memorialistic, antologia se supune riscului semnalat de Răzvan Rădulescu (fost membru al cenaclului) de a „se falsifica pe sine”, cu atât mai mult cu cât perioada în care a fiinţat cenaclul (1983-1990)‚ şi-a căpătat de-a lungul timpului notorietatea de sursă prolifică în (re)(pre)fabricarea de mituri.
Mircea Martin îşi dovedeşte calitatea de contabil meticulos, evocată şi de foştii săi elevi în textele memorialistice, prin arhitectura solidă a voluminosului „album de grup”. Astfel, istoria de 7 ani a cenaclului, va fi reconstituită prin mărturiile foştilor membri Universitas (Horia Gârbea, Radu Sergiu Ruba, Paul Vinicius, Ioan Es. Pop, Fevronia Novac, Cătălin Ţîrlea, Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu etc.), a foştilor invitaţi să asiste la şedinţele cenaclului (Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Mircea Cărtărescu, Al. Muşina etc.), prin notele „caietului cu file albăstrii” în care sunt cuprinse scurte comentarii ale profesorului Martin şi câteva dintre datele de iniţiere ale tinerilor- pe atunci- poeţi.
Situându-se cronologic în continuarea Cenaclului de Luni (coordonat de Nicolae Manolescu), Universitas-ul lui Mircea Martin adăpostea poezia pe care doar unii se încumetă să o claseze virtual ca aparţinând generaţiei nouăzeciste. Din postura de invitat în paginile acestei antologii, Cărtărescu taxează această promoţie ca pe una oportunistă care „după revoluţie [...] pare să fi devenit însă o victimă a confuziei, a răvăşirii valorilor, a nesiguranţei şi arbitrarului în cultura românească.” Expunând evoluţia generaţiei sale în contextul aceleiaşi perioade postdecembriste, Simona Popescu întăreşte afirmaţia lui Mircea Cărtărescu: „Puţini au fost, mulţi au rămas.”
Atmosfera cenaclului de vineri, cea de „la Martin”, se desprinde din textele memorialistice ale dosarului ca fiind una tensionată, întreţinută de spiritul critic şi acid al membrilor cu prezenţă constantă, motivată de febrila luptă de individualizare a tinerilor poeţi. Bogdan Teodorescu, de exemplu, înscrie acest spirit critic în sfera unui „joc, deseori riscant, cu propria ta imagine despre tine”. O parte dintre foştii săi colegi, însă, evocă acelaşi „joc”ca pe un element constructiv. La o lectură atentă a paginilor de „jurnal Universitas”, putem întrezări chiar rămăşiţa unui argou al cenacliştilor de pe Schitu Măgureanu: „m-au ras”, „desfiinţat”, „patetic”, „Coco” (revista studenţească „Convingeri Comuniste”) etc. Printre amintirile comune întâlnim imaginea „tovarăşei Clătici-cenzorul seriei „Cartea cea mai mică”, publicaţie în care majoritatea celor ce prestau în Universitas şi-au înregistrat debutul. De asemenea, cenacliştii îşi amintesc de episodul când rămaşi fără porţia de lumină, Radu Sergiu Ruba şi-a putut contiuna lectura sfidând autorităţile cu foile sale scrise în braille.
În fiecare text antrenat în reconstruirea timpului Universitas, există cel puţin câteva rânduri dedicate „poetului sacrificat al generaţiei” (cum este numit deseori de colegii săi), decedat în 1995, Cristian Popescu. Acestuia, Mircea Martin îi omagiază un întreg capitol numit „În jurul lui Cristian Popescu”, fiind prezent şi în partea a doua a cărţii- Antologia Literară cu Filmul artistic.
Partea a treia (Ecouri Critice) şi partea a patra (Ecouri Literare) ale volumului cumulează eseuri de critică literară, interviuri, imaginea percepută din exterior a „produselor” marca Universitas. Aş reproşa intenţia parţial ratată a acestui mănunchi de texte critice, datorită unui mediu claustrofob de interşanjabilitate. Textele cenacliştilor au căzut pe mâna protectoare a criticului Martin care bineînţeles că îşi va susţine debutanţii, nu întotdeauna destul de merituoşi pentru a le fi destinatari.
Dacă Universitas-A fost odată un cenaclu…reprezintă printre altele o mărturie a dificultăţilor întâmpinate de scriitori pe drumul spre apariţiile editoriale din perioada comunismului, evidenţiază inevitabil şi căderea în extrema cealaltă în perioada postdecembristă. Nu putem constata decât un revers iraţional izvorât prin supralicitarea complexului cenzurii comuniste.
Dupǎ cum mǎrturisește autorul în jurnalul sǎu baudelairian (din ultima parte a cǎrții), elaborarea lucrǎrii Baudelaire, la plural pornește cu ambiția unei „revoluții a concepțiilor despre Maestru”. Depǎrtându-se de țelul propus, cartea lui Pop-Curșeu înclinǎ mai degrabǎ spre fizionomia unui studiu dolofan hrǎnit cu bomboane percheziționate din buzunarele criticilor ante-mergǎtori. Cartea, în schimb, își susține valoarea prin simțul ascuțit de critic literar al lui Curșeu care, scanând studiile anterioare dedicate lui Baudelaire, nu numai cǎ obține un rezultat sintetic-esențializator, dar și unul asupra cǎruia troneazǎ luciditatea de analizǎ.
Structurat în trei capitole, în umbra cǎrora se întrevede un demers de teoretizare a criticii literare, studiul de fațǎ ne prezintǎ imaginea „celui mai important poet francez din secolul al XIX-lea” în trei moduri diferite de abordare. În primele douǎ pǎrți (Critica criticii și Baudelaire și generația simbolistǎ româneascǎ) nu putem întrezǎri decât imaginea palǎ a lui Baudelaire într-o abordare de gen second-hand, considerată optimist „criticǎ la puterea a doua” de către Pop-Curșeu. Ne aflǎm, așadar, în fața unei ecuații a „despre”-urilor: Fundoianu expune poetica lui Baudelaire, Itterbeek pe cea a lui Fundoianu despre Baudelaire, Pop-Curșeu aducându-ne la rândul sǎu întregul șir de expuneri pentru a înfǎțișa poetica Maestrului. Deși este conștient de diagnosticul acestei perspective labirintice („În rândurile de fațǎ, așadar, Baudelaire va fi foarte îndepǎrtat și doar îl vom întrezǎri ca prin ceațǎ”), autorul nu își abandoneazǎ metodologia decât în ultima parte a cǎrții. În Scriitorul și umbrele sale ( primul text al ultimei pǎrți) putem observa dorința ascuțitǎ a autorului de a contra-balansa aceastǎ „criticǎ la puterea a doua” punând-o sub radicalul unei tonalitǎți de analizǎ psihologicǎ îndoielnic asumatǎ. Pop-Curșeu închide intențional, dupǎ cum singur mǎrturisește, simbolistica și miza esteticǎ baudelairianǎ într-o crustǎ creștinǎ care atrage implicit limitarea semanticǎ a expansiunii expresiei baudelairiene. („Trebuie sǎ construiesc o argumentație solidǎ prin care sǎ-l atrag pe Budelaire de partea unei gândiri creștine în ultimǎ instanțǎ optimistǎ.”).
Capitolul al doilea construiește puntea de rezonanțǎ a evoluției simbolismului românesc sub paradigma celui care „dǎ naștere poeziei simboliste, dar o și [...] învațǎ sǎ râdǎ ironic de sine, conducând-o la propria sa negație.” Astfel, cititorul lui Pop-Curșeu va cunoaște exemplificat procesul de coacere a simbolismului în câmpul literaturii și al criticii românești, destul de rigide în inițierea modernistǎ baudelairianǎ, prin intermediul unor poeți precum: Minulescu, Pillat, Arghezi, Bacovia, Mateiu Caragiale. Pop-Curșeu intuiește în construcția macrocosmicǎ a Florilor Rǎului, precum și în cea microcosmicǎ a fiecǎrei dintre operele poetice componente, harta- clepsidrǎ a destinului uman magnetic suspendat între cei doi poli uriași: Dumnezeu și Satana.
Intenția prezenței în volum a unui Jurnal baudelairian poate fi pusǎ sub un mare semn de întrebare. Mǎ duce cu gândul la o auto-desconspirare ușor derizorie („Sǎ nu mǎ limitez numai la a-l traduce pe Baudelaire, ci sǎ și încerc sǎ mǎ comunic pe mine însumi prin intermediul textelor sale”), și pe de altǎ parte, la o expunere cronologicǎ a energiei personale implicatǎ în studiu realizatǎ din dorința de a-și reafirma credința expusǎ în Salonul din 1846: „în fiecare clipǎ critica intrǎ în contact cu metafizica”.
se spune ca “noaptea toate pisicile sunt negre…” de-i drept, pisicile care raman negre si dimineata si la pranz, cum isi vor imparti noaptea vrajitoarele cu celalalte? sau cele albe, neindreptatite, care noaptea sunt imblanite de intuneric? As vrea sa pot spune cu mana pe inima ca sunt un om cu toate pisicile acasa… facem un inventar pisicesc, asadar:
pisici albe:
– DUCESA-
-Rex Clawson- The white cat-
-Mary Roberts Rinehart-
-une collection de dessins animes educatifs pour les petits-
-Pierre-Bonnard- Le Chat Blanc 1984-
pisici negre:
– Maritza mea inteleapta si neagra, garantat, zi-noapte -
-Steinlein-
-scurt metraj-realizat de liceeni de la Arte din Luxemburg-
-Bobo, the black cat- Amy Jordon-
tarantula circulă braţ la braţ cu sângele,
tarantula e un cuvânt din păcură-cianură şi smoală pe care nu-l merită nici măcar păianjenul care l-a sugerat.
tarantula poate fi în schimb din rasa sentimentelor, păianjenul păianjenilor
căci tarantula roade pântecul şi alungă spre cap fluturii din stomac.
tarantula e bătrână şi înţeleaptă în tarantula ei, gârbovită şi gârbovitoare
tarantula vorbeşte prin dragoni, aleargă bezmetic şi acupuncturatic.
vroiam să scriu despre pisici albe şi pisici negre…
capul meu e un aeroport pentru vrajitoare
ochii mei, globuri pamantesti, intorsi 180 de grade
inima, semineu uitat de 100 de ani intr-o casa ajunsa primarie
mainile ca doua rufe uscate, am maini patrate,
pe umbra mea copiii joaca sotron.
imaginea apartine lui Florian Doru Crihana, un exceptional caricaturist, suprarealist, as spune eu.
Un “basm” psihologic în regia lui Jerzy Hoffman. în mare, e parcursul unei ieşiri din colaps; sufletul se izbeşte nemilos de un factor pe care nu-l poate digera, mintea înveleşte totul în uitare mai puţin talentul de a vindeca. făcându-i bine pe alţii, dar neputincios faţă de sine, “vraciul” supravieţuieşte într-o “carcasă” dezinvestită emoţional mulţumindu-se să primească doar hrană şi tutun.
