Znachor [1982] atunci când “binili învinge”

Un “basm” psihologic în regia lui Jerzy Hoffman. în mare, e parcursul unei ieşiri din colaps; sufletul se izbeşte nemilos de un factor pe care nu-l poate digera, mintea înveleşte totul în uitare mai puţin talentul de a vindeca. făcându-i bine pe alţii, dar neputincios faţă de sine, “vraciul” supravieţuieşte într-o “carcasă” dezinvestită emoţional mulţumindu-se să primească doar hrană şi tutun.

refacerea completă va fi treptata, iar memoria va reînvia păşind alături de elementele care vor recompleta tabloul înmlăştinat. sobrietatea filmului solicită focusare asupra protagonistului (interpretat de Wlodzimierz Adamski). în faţa unei fizionomii mate, spectatorul intrigat, cunoscând personajul în momente de sentimentalism, va scana atent fiecare gest, căutând vitalitatea în fiecare replică.

Se va face un transfer compensatoriu, pe linie familială, în final, prin care fiica medicului amnezic va avea fericirea de care tatăl său nu a avut parte. e un film care motivează, în genul filmului Ray, în care invaliditatea nu împiedică ci dimpotrivă, e o circumstanţă demonstrativă- talentul incarnat dăinuie în ciuda tuturor factorilor potrivnici.

despreminetine

am carti de joc cu tine  
rombo-inima, frunzo-trefla
ma joc singura razboi
esti cand joker cand popa

am un acvariu in stomac
esti rechinul auriu, unicul vanator supravietuitor
imi indoi spatele si ma uit la stomac
ca la un reportaj de pe animal planet

 am cizme de cauciuc  imprimate
ies afara doar cand ploua
nici pe mama nu o las sa mi le spele
vreau sa-ti vad chipul.

Bienala naţională de plastică mică „VÂRSTA DE BRONZ”, EDIŢIA I

Bronzul, aliaj al cuprului cu staniu, aluminiu sau plumb, folosit în Antichitate la confecţionarea obiectelor de cult, ajunge să deţină conotaţii sacrale. Dicţionarul de simboluri mai aminteşte de rasa oamenilor de bronz ca fiind una „teribilă şi puternică”.

Găzduită în Muzeul de Artă Cluj , expoziţia e o întâlnire de microcosmosuri cu legi proprii guvernatoare, plăsmuite exclusiv prin însufleţirea acestui auriu-pământiu. Aşa cum oamenii fură plăsmuiţi din ţărână, aşa îmi imaginez eu că toate sculpturile, creaţii ale fiinţelor create, ar trebui plăsmuite exclusiv în bronz. Zic legi proprii guvernatoare pentru că expoziţia nu deţine o tematică anume, ci e o gamă de reprezentări personale.

Operele bronzate aparţin celor 76 de artişti români selecţionaţi şi se impun, preponderent, prin subtilitate şi reprezentare simbolică. M-am trezit copil în faţa unor săndăluţe în miniatură, detaliat reproduse. Resursa de bucurie din acest deliciu cred că apaţine atât fineţii cu care au fost redate acestea, cât şi năstruşniciei că nu aparţin obiectelor de uz, consumate fiind doar de ochi şi suflet. Cel mai mult, deşi mi-e capul plin de plânsetul unor impresii risipite prin autobuz, mi-au plăcut cele două lucrări ale lui Janos Gyarmathy: Dăruire m-a dus cu gândul la un cocktail de Magritte; cele două prezentate au o forţă stridentă de magnetizare în ciuda cifrului accesibil.

Prezent este şi Aurel Vlad, autorul sculpturii înrădăcinate în curtea Memorialului Sighet, lucrare pe care am avut ocazia să o văd şi să o fotografiez acum câţiva ani.

Ar fi păcat de ratat această bienală, căci eu m-am bronzat azi la minus nuştiucâte grade

foto 1: Lucrarea lui Aurel Vlad prezenta in Memorialul de la Sighet

foto 2:  Dorinta a lui Janos Gyarmathy prezenta in cadrul bienalei Varsta de bronz, Editia I

foto 3: Thérapeute a lui R. Magritte.

Urga [1991]

 

           m-am obisnuit ca filmele rusesti sa aiba ecouri bach-tiene, sa ma abandoneze in stepe meditative, sa-mi impaienjaneasca ochii de placere si concentrare. saptamana trecuta insa, am avut ocazia sa vad Tarul Ivan isi schimba meseria, in regia lui Leonid Gaidai, dupa o scriere Bulgakov. o comedie clasica din ‘73 remarcabila prin regia dezinhibata si ritmul teribil. 

         Iarasi, Urga [1991] a lui Mikhalkov, un film cat un zambet. relaxant in prima parte prin scene sedentare, lenese, vioi-inocent in cea de-a doua. umor subtil, dar si drama, e povestea unei familii izolate aflata in punctul in care e nevoita sa recurga la un refresh social de actualizare a obiceiurilor. cum insa, obiectele straine vor fi aduse in camin de “sotul salbatic”, un traditionalist mongol, ele nu vor reusi sa invadeze insula lor cronotopica.

    finalul e o intrepatrundere de imagini, televizorul (obiectul strain inserat in casa) va reda scena traditionala in care sotul, cu ajutorul acestei urga, isi prinde sotia pentru a aduce pe lume pe cel de-al patrulea copil.

      urga este, asadar, acel “lasou”, “arcan”, prin care barbatul isi (re)cucereste femeia; ritual mongol prin care incepe si se sfarseste filmul, un soi de bucla a vietii, o reproducere, daca nu-i prea mult spus, a inceputurilor cu un adam mongol si o eva mongola.

René Magritte şi alchimia imaginarului

       Îmi place la Magritte alchimia detaliilor. le amestecă sobru-jucăuş reuşind prin linii serioase, ascuţite, să se prezinte ghiduş şi să te pună pe gȃnduri. uneori inversează şi bulversează, alte ori dezbracă invizibilul, alte ori şterge detalii pentru a-l introduce. Spectaculos este pentru că surprinde şi te atrage într-o hermeneutică; te trezeşti cercetȃnd sensuri revelatorii prin spargerea de imagini clişeu.

   

                                                                                                                                                                                           

    

        

Werckmeister harmóniák [2000] – „în ruine este cuprinsă reînnoirea.”

                                                                                                                                                   

         O cameră care accentuează drumurile şi le atȃrnă povara unor cortegii funerare, imagini îndoliate, capete plecate în faţa haosului. m-am uitat la filmul lung şi apăsător al lui Béla Tarr ca la o inmormȃntare.  

        

                                                                                                                                                

       Deşi  apropiat de Tarkovsky prin poezia imaginii, pragmatic însă şi secerător, îmi apare mai degrabă înrudit cu teatrul absurd. se intercalează în plȃnsetul disperării, al unei omeniri uitate, mirarea, frustrarea, fatalismul. („Ce misterios este Domnul că se amuză cu creaturi atȃt de ciudate.”, „Acolo sus s-a stricat ceva.”, „Ceea ce construiesc şi ceea ce vor construi, ceea ce fac şi vor face este doar înşelăciune şi minciună.”)

                

                                                                                                                                               

          În concluzie, un film care mie mi-a răscolit gȃndacii. dacă, într-adevăr, aşa cum armoniei muzicale originare i s-au injectat adaptări din partea mȃinilor băgăreţe-tremurătoare omeneşti (idee susţinută în film), în acelaşi fel, probabil, armonia interumană suferă odată cu trecerea timpului de pe urma nerăbdării şi a greşitelor modalităţi de adaptare într-un univers ajuns haotic. să nu uităm, însă, că „în ruine este cuprinsă reînnoirea” şi că fiecare zi are potenţialul unei renaşteri personale. dar, totodată, nu poate să nu mă amuze tentativa asta a mea de a raţionaliza amintindu-mi de o replică crudă a filmului: „Ceea ce gȃndesc şi vor gȃndi este ridicol. Ei gȃndesc pentru că le este frică. Și cel căruia îi este frică nu ştie nimic.”  

                                                                                                                                                                                                                                                    ca să nu cad într-o a doua concluzie care ar fi probabil de un patetism apocaliptic am să las pictura lui Beksinski să completeze în realism fantastic viziunea personală asupra Werckmeister harmóniák –ului.

Into the wild [2007]

 

      

       Pentru mine arta se traduce printr-o permutare reuşită în material a zbuciumului uman interior. odată surprins în material, cărămizat, zbuciumul are şanse mai mari să devină o treaptă, un imbold. de-aia m-aş uita la Into the wild în fiecare dimineaţă şi mi-aş folosi tabietul ăsta în acelaşi mod în care psihologii revistelor pentru femei le sfătuiesc pe cliente să îşi spună cuvinte  măgulitoare dimineaţa în faţa oglinzii.

     Filmul lui Sean Penn îşi cȃştigă profunzimea prin scenariu, intertextualitate, peisaje fabuloase. am rămas impresionată şi de modul în care necuvintele lui Chris îşi găsesc liniştea în interpretarea şi înţelegerea surorii sale. „povestea”  a fost inspirată din viaţa lui Christopher Johnson McCandless, un tȃnăr care pleacă spre Alaska (topos simbolic al libertăţii) cu buzunarele umplute doar de cuvintele lui Thoreau: „Ȋnloc de dragoste, bani, destin, faimă, corectitudine, dă-mi Adevărul.” cȃnd, însă,  însingurarea va ajunge la autoconsum, replica lui Thoreau va fi revizuită.

 

      Into the wild propulsează spre flexibilitate a spiritului pe care-l îndeamnă spre noi trăiri pentru a se opune pietrificării, susţinȃnd că sensibilitatea umană, asemeni fragilităţii unui cristal, „…nu este o slăbiciune, ci o fineţe.”.

   

     Pun aici cȃteva versuri din piesa Society a lui Eddie Vedder, solistul de la Pearl Jam, cel care semnează coloana sonoră a filmului, în cea mai mare parte.

   

     … You think you have to want/
more than you need/
until you have it all you won’t be free/

society, you’re a crazy breed/
I hope you’re not lonely without me/

When you want more than you have/
you think you need/
and when you think more than you want/
your thoughts begin to bleed/

I think I need to find a bigger place/
‘cos when you have more than you think/
you need more space/

society, you’re a crazy breed/
I hope you’re not lonely without me/
society, crazy and deep/
I hope you’re not lonely without me…

 

Colajele, sau a popula o insulă

 

 

       Colajele m-au inhibat dintotdeauna prin caracterul lor subiectiv-reorganizatoric pentru că trăiam prejudecata unei istorii personale a fiecărei imagini introduse în cea nouă şi pentru că rămăsesem cumva ataşată de stadiul sugerat al copilăriei imaginii originare. am ales, în ultimele zile, să-mi înving mai marea sau mai mica obsesie a ordinii “originare” şi să privesc arta colajului dintr-un alt unghi.

  Planşa colajului, spre exemplu, poate fi privită ca o insulă pustie a unui sentiment încă tăinuit, chiar nouă, pe care alegem să o populăm cu ceea ce ne îndeamnă pȃrghiile-moaşe ale sentimentului respectiv.

 Lumile personale prind contur, astfel, încurajate de încărcătura pe care o transportă simbolic elementele utilizate. colajul, pentru mine cea post-fobie, a ajuns să reprezinte un puzzle al revigorării în sens intim, o sumă de centre nervoase care ajung să conlucreze, să comunice.

imaginea de mai sus aparţine lui Carmen Maftei ( http://carmen-maftei.blogspot.com/ ).

 De luat în seamă colajele lui Dan Stanciu, cel puţin cele care completează ilustrativ volumul Iubitafizică a lui Iulian Tănase, Ed. LiterNet, 2003.

 Fac o paralelă la volumul lui I. Tănase care, la o primă a mea vedere (încă nu l-am terminat de citit) , mi se pare a fi o tandră adopţie epidermică a ideii de femeie cu multiplele ei picioare de păianjen, prin înstatuire (= proprietatea de a deveni statuie prin combinarea contemplaţiei şi a sensibilităţii ca unică şansă de înmagazinare a ceea ce ne este exterior- definiţie cȃt se poate de personală şi inexistentă oficial).

 

Eugen Bratfanof – “I paint the act of thinking.”

 

    picturile lui Bratfanof  au insusirea pe care o au batranii, si anume, cea de a acosta tineri si de a li se destainui. 

  chipurile aluneca urmarind sablonul unui semn de intrebare; cu fruntile si ochii pusi parca sub lupa, Bratfanof nu numai ca surprinde actul gandirii, dar smulge si un act empatic din partea privitorului. coperti de carti nescrise, panzele lui antreneaza  spre jocul descifrarii unor destine fantomatice.

     Galeria lui Eugen Bratfanof o puteti gasi aici: http://www.bratfanof.tk/  , de unde au fost inserate si imaginile de mai sus.

disectie interioara, Tarkovsky (II)

  intrebarile se nasc crud atunci cand neputincioasa minte umana cauta sa reintre in posesia sufletului. in aceasta lupta permanenta,  jocul ratiunii, retras cu precautie la distanta, arata ca santierul unui goblen. ratiunea coase cu ata colorata urmarind involuntar modelul batailor inimii, dar lasand cu neputinta spatii goale intre cusaturi. de aici intrebarile, mamaliga permanent clocotitoare… dorim sa reintram in posesia noastra, dar nu facem decat sa ne construim o biserica, un cimitir, o gradinita etc.

     Prin ce s-ar putea asemana un scriitor-filozof catalogat ca fiind “ateu” si un regizor care s-a autodeclarat “om religios”? facand o paralela, ma refer la Sartre si Tarkovsky. Legat de ce am scris mai sus, am gasit la ambii solutia izolarii unui spatiu metafizic dedicat refugiului in sine. “Zona” din Stalker [1979] si antiutopiile teatrului sartrian. zbuciumul interior ingradit pentru disectie.

    Stalker este o sinestezie coplesitoare. prin scenariu ( in colaborare cu Arkadi si Boris Strugatsky), coloana sonora, imagini, am avut impresia ca ca vizitez un muzeu tinandu-mi castile in urechi si citind o carte. Tarkovsky cere, astfel, deschiderea tuturor porilor senzitivi. monologurile personajelor sale ( izolate prin devorare a singuratatii) isi decupeaza un spatiu scenic pe care-l dedica transmiterii mesajului.

   drumurile drepte nu exista. ca sa ajungem in locul indeplinirii dorintelor va trebui sa ocolim cu rabdare, respectand tabuurile Zonei. dar ce facem in momentul in care ne vom privi visele ca pe tartori, ca pe proiectii care, odata ce-au fost punctat analizate, vor ramane goale si ne vor lasa goi? ne vom reintoarce. vom taia ata aplicata  si ne vom relua relatia cu modelul original al goblenului. cel putin, asa am interpretat personal intercalarea imaginilor alb-negru cu cele color ale filmului. incipitul este alb-negru, realitate falsificata. perimetrii Zonei sunt redati in imagini color, autentic. reintoarcerea, finalul, este iarasi, reprodus in imagini color, in cazul Calauzei, ceea ce mi-a sugerat o permutare a spatiului metafizic in cel al existentei.

     imi inchei insemnarile despre Tarkovsky, nu ca s-ar putea finaliza vreodata, nu ca ar fi fost facute pentru a lamuri, ci pentru a-si fixa locul in arca, langa geam, unde il voi gasi in permanenta intinzandu-si degetul aratator spre orizonturi interioare.